1. Cenusareasa.
Cenușăreasa (în
franceză Cendrillon) este un basm popular ce întrupează elementul de mit al opresiunii nedrepte urmată de triumf și răsplată. Se cunosc mii de variante ale basmului în toată lumea.
[1] Personajul principal este o fată tânără ce trăiește într-o situație nefericită, și al cărui noroc se schimbă. Însuși cuvântul cenușăreasă a ajuns, prin analogie, să însemne „persoană ale cărei calități sunt nerecunoscute, sau care primesc recunoaștere după o perioadă de obscuritate și neglijare”. Povestea populară a Cenușăresei influențează cultura populară internațională, fiind transpusă în alte opere artistice prin elemente de acțiune, aluzii și motive.
[
modifică]
Originile și istoria
Tema Cenușăresei ar putea să fi apărut încă din antichitatea clasică: Istoricul grec
Strabon (
Geographica Cartea 17, 1.33) a consemnat în secolul I e.n. povestea fetei greco-egiptene
Rhodopis, considerată a fi cea mai veche versiune a poveștii.
[2][3] Servitoarea Rhodopis („fata cu obraji roșii”) își spală hainele într-un pârâu, obligată fiind de celelalte servitoare, care au plecat la un eveniment organizat de
faraonul Amasis. Un vultur îi ia sandaua cu trandafiri și o lasă la picioarele faraonului în orașul
Memphis; el cere apoi femeilor din regatul său să probeze sandaua pentru a vedea cui i se potrivește și Rhodopis este singura care o poate încălța. Faraonul se îndrăgostește și se căsătorește cu ea. Povestea reapare ulterior la
Aelian (ca.
175–ca.
235),
[4] ceea ce arată că tema Cenușăresei a rămas populară în antichitate.
O altă versiune a poveștii,
Ye Xian, a apărut în
Yǒuyáng Zázǔ de
Tuan Ch'eng-Shih în preajma anului
860 e.n. Aici, fata frumoasă și harnică se împrietenește cu un pește, reîncarnarea mamei ei, omorâtă de mama vitregă a fetei. Ye Xian păstrează oasele, care au proprietăți magice, și ele o ajută să se îmbrace potrivit pentru un festival. Când ea își pierde papucul după plecarea în grabă, regele o găsește și se îndrăgostește de ea.
Câteva variante diferite ale poveștii apar în
O mie și una de nopți, toate tratând tema fetei celei mici hărțuită de surorile invidioase. În unele dintre acestea, este vorba despre un tânăr care are doi frați. Una dintre povești, „Judar și frații săi”, se îndepărtează de la finalurile fericite ale altor variante, terminându-se în schimb tragic, fiul cel mai mic fiind otrăvit de frații mai mari.
[5]O altă veche poveste a Cenușăresei provine din
Japonia. În aceasta,
Chūjō-hime fuge de la mama sa vitregă cu ajutorul unor
călugărițe budiste, și se alătură mănăstirii lor.
Cea mai veche poveste europeană cu această temă este „La Gatta Cenerentola” sau „Pisica cenușăreasă” care apare în cartea "Il Pentamerone" a culegătorului italian de basme
Giambattista Basile în 1635. Aceasta versiune a stat la baza versiunilor ulterioare publicate de autorul francez
Charles Perrault și de
frații Grimm germani. (în versiunea fraților Grimm, nu apare zâna cea bună, spiritul mamei adevărate fiind reprezentat de două păsări din copacul de lângă mormântul mamei.)
Oliver Herford a ilustrat zâna cea bună pe baza versiunii Perrault
Una dintre cele mai populare versiuni ale basmului a fost cea scrisă de
Charles Perrault în 1697. Popularitatea poveștii sale s-a datorat faptului că Perrault a adăugat în poveste dovleacul, zâna cea bună și pantofii de sticlă. Se credea, în mod eronat, de către vorbitorii de engleză, că în versiunea lui Perrault, Cenușăreasa poartă cizme de blană („pantoufle en vair”), și că atunci când s-a tradus povestea în engleză, vair a fost confundat cu verre (sticlă), și că povestea a rămas așa.
[6] Teoria cizmelor de blană a fost însă infirmată.
[7]O altă versiune celebră a fost consemnată de frații Jacob și Wilhelm Grimm în secolul al XIX-lea. Povestea se numește Aschenputtel iar ajutorul vine din partea copacului de pe mormântul mamei. În această versiune, surorile vitrege încearcă să păcălească prințul, tăindu-și părți din picior pentru a face pantoful să se potrivească. Prințul este informat de doi porumbei care scot ochii surorilor vitrege, făcându-le cerșetoare oarbe pentru toată viața lor.
2. Cosette.
Le portrait de petit Cossette (コゼットの肖像, Kozetto no Shōzō
?), adică Portretul micuței Cossette, este o
animație video originală produsă de
Aniplex. S-a întins pe parcursul unei serii de 3 episoade
AVO și a fost lansată în 2004.
Animeul a fost licențiat pentru distribuție
nord americană de către
Geneon și lansat ca "Le Portrait de Petite Cossette", corectând greșeala gramaticală din titlul
franțuzesc, dar lăsând greșelile de tipar și sintaxă, din moment ce franțuzescul corect este "Le portrait de la petite Cosette". Odată tradus din franceză în engleză totuși, titlul este "The Portrait of Small Cosette".
Fuse TV a difuzat animeul ca parte a Săptămânii Exploziei Anime pe 15 decembrie 2007.
Serialul a fost adaptat într-o serie manga de către
Asuka Katsura (pronunțat Asuka Kațura). S-a întins pe parcursul a două volume și a fost publicată în 2004. Varianta în limba engleză a fost publicată de către
Tokyopop3. Quoasimodo.
Quasimodo, a fictional character, is the
namesake of the novel
The Hunchback of Notre Dame (1831) by
Victor Hugo. Quasimodo was born with a
hunchback and feared by the townspeople as a sort of monster but he finds sanctuary in an unlikely love that is consummated only in death. The role of Quasimodo has been played by many actors in film and stage adaptations, including
Lon Chaney, Sr. (1923) and
Charles Laughton (1939), as well as the
1996 Disney animated adaptation. In 2010, a British researcher found evidence suggesting there was a real-life hunchbacked stone carver who worked at Notre Dame during the same period Victor Hugo was writing the novel and they may have even known one another.
[1]In the novel
Quasimodo was born with
physical deformities, which Hugo describes as a huge wart that covers his left eye and a severely
hunched back. He is found abandoned in
Notre Dame (on the foundlings' bed, where orphans and unwanted children are left to public charity) on
Quasimodo Sunday, the first Sunday after Easter, by
Claude Frollo, the
Archdeacon of Notre Dame, who adopts the baby, names him after the day the baby was found, and brings him up to be the
bell-ringer of the Cathedral. Due to the loud ringing of the bells, Quasimodo also becomes
deaf. Although he is hated for his deformity, it is revealed that he is fairly kind at heart.
Quasimodo is feared and hated by the townspeople. Looked upon by the general populace of
Paris as a monster, he relies on his master Claude Frollo and frequently accompanies him when the Archdeacon walks out. He first encounters the beautiful
Gypsy girl
Esmeralda when he and Frollo attempt to kidnap her one night.
Captain Phoebus de Chateaupers arrives to stop the kidnapping and captures Quasimodo. He later falls in love when she gives him water as he is being punished at the pillory.
Esmeralda is later entangled in an attempted murder and sentenced to hang for both the attempted murder and witchcraft. As she is being forced to pray at the steps of Notre Dame just before being marched off to the gallows, Quasimodo slides down with a rope, and rescues her by taking her up to the top of the cathedral, where he poignantly shouts "Sanctuary!" to the onlookers below.
However, Quasimodo is never loved by Esmeralda, the main theme of the book being the cruelty of social injustice; although she recognizes his kindness toward her, she is nonetheless repulsed by his ugliness and terrified of him, however unfairly. (In the 1982
television film The Hunchback of Notre Dame, she kisses him goodbye at the end; something that does not occur in either the book, nor any other film version of the novel.) He continues to watch over her and protect her regardless, and one point saves her from Frollo (and stops short of killing him) when the mad priest assaults her in her room.
After an uneasy respite, a mob storms Notre Dame, and although Quasimodo tries to fend them off the mob continues attacking until Phoebus and his soldiers arrive to fight and drive off the assailants. Unbeknownst to Quasimodo, Esmeralda is lured outside by Frollo and subsequently seized and hanged. In despair, Quasimodo murders his former benefactor, Frollo, when he realizes that he has sealed Esmeralda's doom in hopes of quelling his lust for her. He leaves Notre Dame, never to return, and later goes to Mountfaucon (a huge graveyard in Paris where all hanged bodies are thrown) where the bodies of the condemned are dumped and dies clutching Esmeralda's body. Years later, an excavation group finds both their skeletons intertwined. When they try to separate them, Quasimodo's bones crumble into dust.
Quasimodo's name can be considered a
pun. Frollo finds him on the cathedral's doorsteps on Quasimodo Sunday and names him after the holiday. However, the Latin words "quasi" and "modo" also mean "almost" and "the standard measure" respectively. As such, Quasimodo is "almost the standard measure" of a human person.
In the novel, he symbolically shows Esmeralda the difference between himself and the shallow, superficial, self-centered, yet handsome
Captain Phoebus with whom the girl is infatuated. He places two vases in her room: one is a beautiful crystal vase, yet broken and filled with dry, withered flowers; the other a humble pot, yet filled with beautiful, fragrant flowers. Esmeralda takes the withered flowers from the crystal vase and presses them passionately on her heart.
[2]A small sculpture of Quasimodo can be found on Notre Dame, on the exterior of the north transept along the Rue de Cloître Notre Dame.
[
edit] In the Disney film
Quasimodo is the
protagonist of
Disney's 1996 animated version of the story,
The Hunchback of Notre Dame, where he is a very different character than in the novel. He is not one-eyed although a large lump over one eye may hinder his vision. Also, he is not deaf either, he is capable of fluent speech, and longs to live in the world outside the belltower. He has three imaginary gargoyle friends named Victor, Hugo, and Laverne. He comes from a family of gypsies, like in the novel, but in a dramatic change, his mother does not abandon him, but she is rather killed by
Judge Claude Frollo, who leaves Quasimodo alive in the belltower when the Archdeacon of Notre Dame condemns him for chasing Quasimodo's mother to her death on the steps of Notre Dame, warning of the consequences if he kills the infant under the "eyes of Notre Dame". Quasimodo in this version is kind-hearted, not frightening, and is, at first, loyal to his so-called "master", Frollo, but becomes rebellious after encouragement from the gargoyles and
Captain Phoebus. Soon, he discovers from
Esmeralda that the world is not as dark and cruel a place as Frollo makes it out to be. Quasimodo soon realizes that Frollo is evil, and ceases to consider him a fatherly figure, like in the novel. In a corresponding change, when Frollo falls to his doom at the film's climax, Quasimodo does not show any sorrow, having previously almost killed him personally. In a drastically different ending, Quasimodo remains alive at the end of the film, as he falls off of Notre Dame, Phoebus catches him and pulls him to safety. He is finally accepted into society. Quasimodo was voiced by
Tom Hulce and animated by
James Baxter.
He reappears in Disney's sequel film
The Hunchback of Notre Dame II (2002), where he is described as independent and finds a love interest, a
circus girl named
Madellaine. He also made some occasional appearances on the
Disney Channel series,
House of Mouse. At one point,
Jiminy Cricket, when giving advice to the guests, consoled him by saying that some people find someone special and some people do not, poking fun at the fact that Quasimodo and Esmeralda did not fall in love at the end of the original film. Quasimodo is also a very rare
meetable character at
Walt Disney World Resort.
In the Disney version, Quasimodo display a imense amount of physical strength, being able to easily lift a full grown man with one hand, sucessfull threw a stone with enough weight to destroy a chariot of metal, and at extreme effort, Quasimodo (literally) break free of heavy chains and pilasters.
A German musical stage show, "
Der Glöckner von Notre Dame" (1999) derived from the Disney movie, restores some of the many of the darker elements of the story lost in the film; Esmerelda dies at the end, Frollo is revealed to have once been a priest in his past (akin to the novel, where he was an archdeacon) and Frollo dies because Quasimodo throws him from the roof, rather than falling by accident.
[
edit] Real-life Quasimodo
In August 2010
Adrian Glew, a
Tate archivist, announced evidence for a real-life Quasimodo, a "humpbacked [stone] carver" who worked at Notre Dame during the 1820's.
[1] The evidence is contained in the memoirs of
Henry Sibson, a 19th-century British sculptor who worked at Notre Dame at around the same time Hugo wrote the novel.
[1] Sibson describes a humpbacked stonemason working there, "he was the carver under the Government sculptor whose name I forget as I had no intercourse with him, all that I know is that he was humpbacked and he did not like to mix with carvers."
[1] Because Victor Hugo had close links with the restoration of the cathedral it is likely he was aware of the "humpacked carver" known as "Trajin".
[1] Adrian Glew also uncovered that both the hunchback and Hugo were living in the same town of
Saint Germain-des-Pres in 1833, and in early drafts of
Les Misérables, Hugo named the main character "Jean Trajin" (the same name as the hunchback carver), but later changed it to "
Jean Valjean".
[1]4. Frankenstein.
Frankenstein sau un Prometheus modern este un roman al scriitoarei britanice
Mary Shelley, publicat prima oară în anul 1818. Se presupune că scriitoarea s-a inspirat la crearea monstrului din roman după numele cetății
Frankenstein. Romanul relatează viața tânărului elvețian Victor Frankenstein, care studiază la universitatea renumită din
Ingolstadt și care reușește să realizeze un om artificial.
Romanul este prezentat în forma actuală a epocii, ca un roman sub formă de corespondență, evenimentele fiind relatate de Victor în scrisori adresate persoanei care conduce activitatea de cercetare. Victor îl atenționează în relatările sale pe cititor că omul trebuie să-și recunoască și să respecte limitele posibilităților sale fără a căuta să-și măsoare puterile cu Creatorul divin. Figura lui Victor Frankenstein se aseamă cu caracterele personajului
Faust sau a eroului din
mitologie,
Prometeu.
